Cabinet Individual de Psihologie Dancea Mirela Lămîița
Calea Circumvalațiunii nr.24, bl. 78A ap.3 Timișoara
| 0356 437 220 | 0726 421 082 | 0773 557 345 | psicabinet@yahoo.com

Pe timpul verii, copii ajung să petreacă mai mult timp alături de părinţi. Deseori se întâmplă ca în acestă perioadă părinţii să fie epuizaţi, nervoşi şi stresaţi după o zi întreagă petrecută alături de copil. Toate acestea în ciuda faptului că sunt în concediu. De ce se întâmplă asta? Oare, alături de copii nu ne putem relaxa?

Cu toţii ne dorim copii responsabili şi independenţi, pentru a ne putea bucura din plin de concediu. Cum putem face asta?

Chiar dacă lumea devine tot mai sigură comparativ cu secolele trecute, părinţii din zilele noastre sunt mult mai anxioşi şi protectivi cu copiii lor decât erau pe vremea bunicilor noştri.

Studiile demonstrează faptul că astăzi un părinte petrece cu copilul său în medie 7 minute pe zi, ceea ce este foarte puţin. Totuşi, ce fac părinţii în timpul lor liber? Răspunsul este simplu: petrec prea mult timp protejându-şi copii, scutindu-i de treburi casnice şi de responsabilităţi. Cu siguranţă vă este foarte familiară formularea „Tu nu trebuie să faci nimic, doar să înveţi.” Părinţii se străduiesc prea mult să le ofere copiilor condiţiile necesare învăţării, să îi protejeaze de greutăţi, de probleme, de tristeţi, de muncă, de sarcini grele, însă nu se gândesc că prin această supraprotecţie se autosolicită pe ei înşişi, şi în acelaşi timp privează  copilul de o dezvoltare psihică sănătoasă şi armonioasă. Copilul trebuie lăsat să devină responsabil, independent şi capabil de a-şi gestiona propriile greutăţi.

Masturbarea este un subiect controversat, tabuu. Cu toţii o facem, însă prea puţini sunt cei care recunosc. Sexul este o necesitate de bază a omului, iar când acesta nu se poate realiza, masturbarea  poate fi o varintă  firească. Masturbarea  ne oferă senzaţii diferite de cele ale unui act sexual,  ne conferă intimitate, o relaxare plăcută în momentele de singurătate.

Masturbarea este o stimulare sexuală făcută în scopul producerii unui orgasm. Este considerată un substitut al satisfacerii atunci când actul sexual este imposibil.
De-a lungul timpului, chiar şi astăzi, masturbarea este considerată păcat, ruşinos, de aceea oamenii s-au simţit dintotdeauna vinovaţi pentru acest comportament. Această semnificaţie de păcat vine din pasajul biblic în care Dumnezeu l-a omorât pe Onan, care se masturba. Astfel, în familiile cu puternice rădăcini religioase,dar nu numai,  masturbarea este în continuare considerată ca fiind păcat.

Masturbarea face rău? Ar trebui împiedicată?
În nenumăratele studii efectuate pe acest subiect s-a ajuns la următoarea concluzie: singurul lucru dăunător este vina şi ruşinea adusă acelor persoane, care se masturbează de către alte persoane, care  se masturbează şi ele, însă nu o recunosc. Însă, majoritatea oamenilor, chiar şi în ciuda vinei pe care au simţit-o au continuat să se masturbeze.

E un exerciţiu al sufletului, al încrederii în sine şi al puterii de a merge mai departe în noul an. E un exerciţiu al introspecţiei şi al sincerităţii.  E un exerciţiu al nostru cu noi înşine, în care ne dăm voie să ne sărbătorim, să ne lăudăm şi să ne recunoaştem truda şi sudoarea anului care a trecut.  De ce să aşteptăm de la alţii să ne recunoască meritele, să ne laude sau să ne aprecieze? Avem aşa de multă nevoie de toate astea încât nu putem fi fericiţi fără ele, nu ne simţim bine în pielea noastră şi nu găsim sens în munca de zi cu zi. Însă ceilalţi nu sunt tot timpul dispuşi să ne ofere tot ce sufletul nostru are nevoie. Ṣi de ce să stăm să cerşim aprecierea celorlalţi, de ce să lăsăm ca fericirea noastră să depindă de alţii? Nu avem nici o certitudine că ea va veni vreodată. Nu avem nici o siguranţă în ceea ce ne vor oferi sau nu alţii. Nu ne putem baza, decât pe noi. Şi atunci ce facem?

Propun un exerciţiu la final de an. Nu presupune completarea unui chestionar sau bifarea unor răspunsuri pe baza cărora cineva stabileşte lucruri despre dumneavoastră.  Rezultatul îl calculaţi singuri, iar concluziile le trageţi tot singuri. Aveţi nevoie de o oră de linişte, de un mediu relaxant, poate o ceaşcă de ceai sau cafea şi o poziţie confortabilă.

Din întâlnirea lui Oscar şi Tanti Roz (scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt şi regizată de Chris Simion) aflăm, o dată în plus, că suntem chemaţi să privim fiecare zi ca şi cum am vedea-o pentru prima dată. E o lecţie care ni se predă necontenit şi pe care o uităm în defavoarea noastră. E un mesaj pe care Hospice-ul ni-l reaminteşte, prin fiecare pacient pe care îl întâlnim, prin fiecare poveste care ni se încredinţează, prin fiecare familie care îţi odihneşte suferinţa în Centrul de Îngrijiri Paliative. Pe alocuri, mesajul se desluseşte dureros, în această chemare de a privi ca pentru prima dată ceea ce poate fi ultima zi din viaţa unui om. Dar mai presus de toate, e o şansă în acest mesaj, pe care viaţa ni-l repetă cu îngăduinţă, până ce îl înţelegem.

Tanti Roz îi propune lui Oscar – un băiețel bolnav de cancer – să scrie epistole către Dumnezeu, căruia să-i încredinţeze gândurile, frământările, spaimele, dorurile şi durerile pe care le trăieşte. Cancerul aduce cu sine o prăbuşire în interior şi-n exterior şi în această cădere plonjăm alături de cei dragi şi totuși, fără ei până la capăt. La nivel emoţional, cancerul declanşează un haos greu de gestionat, iar când stadiul este terminal, asocierea cancer-morfină e trăită de pacienţi ca o anticameră a morţii.

Peste 30 de ani de cercetări asupra efectelor negative ale divorțului asupra copilului, au arătat că în aceste situații traumele produse le pot afecta viața copiilor  chiar și 30 de ani mai târziu, ei resimțind anxietate, sentiment de singurătate, nesiguranță sau nefericire. Copiii din familii cu părinți separati sunt de 50% mai bolnăvicioși și se vindecă într-un timp mai indelungat. Printre afecțiuni, frecvente sunt rănile, durerile de cap si defectele de vorbire. Pe lângă afecțiunile fiziologice, divorțul părinților poate cauza o trauma emoțională cu impact de multe ori mai puternic copilului, decât decesul unuia dintre părinți. Asta în cazul în care părinții nu sunt atenți să protejeze copilul de dedesubturile murdare ale unei despărțiri. Acesta este motivul pentru care psihoeducația părinților este absolut necesară în aceste momente critice.

Teoria ataşamentului (J. Bowlby, 1969) postulează faptul că prezenţa unei figuri de ataşament oferă siguranţă şi confort, în vreme ce absenţa unei astfel de figuri este o sursă de stres. Stilurile sănătoase de ataşament creează o stabilitate care ajută oamenii să se adapteze la viaţă. După cum nuanţau McFarlane şi Van Der Kolk (1996) ataşamentul emoţional este o primă formă de apărare în faţa neputinţei şi a lipsei de sens. În funcţie de raportarea la sine şi la ceilalţi se pot contura patru tipuri de ataşament la adulţi (Bartholomew, 1991): ataşamentul securizant (anxietate şi evitare scăzute), ataşamentul anxios (anxietate şi evitare crescute), ataşamentul preocupat (anxietate crescută, evitare scăzută), ataşamentul dezimplicat (evitare crescută,anxietate scăzută).

Dezvoltarea unei comunicări eficiente şi sănătoase într-un cuplu necesită mult efort, timp şi implicare din partea ambilor parteneri, însă dacă reuşim să dezvoltăm anumite abilităţi de comunicare satisfacţiile vor fi pe măsura eforturilor depuse.

Există anumite greşeli pe care fiecare dintre noi le face atunci când comunică cu partenerul său. Acestea de cele mai multe ori sunt inconştiente şi involuntare, iar pe unele nici nu le considerăm greşeli, deoarece ne-am obişnuit cu ele, aşa am făcut tot timpul (Alexa, 2007). În relaţiile de cuplu adesea trăim cu iluzia că partenerii comunică perfect, deoarece se înţeleg de la sine, îşi citesc gândurile, fără să aibe nevoie de cuvinte. În realitate însă nu se întâmplă aşa. Putem descoperi că la emiterea unui mesaj obţinem reacţii din partea partenerului la care nu ne-am fi aşteptat, iar noi nu înţelegem de ce partenerul nostru se simte neiubit, neînţeles sau nevalorizat.

„Umpleţi zilele cu Viaţă, nu viaţa cu zile!”
(Nora Iuga, 2010)

Într-un centru de paliaţie suferinţa cu care ne întâlnim, şi care trebuie tratată atât la pacienţii noştri cât şi la aparţinători, este multidimensională, vizând în acelaşi timp aspecte ale durerii fizice, psihice şi spirituale.

O boală cronică progresivă, respectiv un stadiu terminal de boală reprezintă factori majori de criză, care afectează atât pacienţii cât şi aparţinătorii. De multe ori se produce o asociere între diagnosticul oncologic şi moarte, indiferent dacă aceasta este sau nu verbalizată de către pacient. Factorii emoţionali asociaţi unui diagnostic ameninţător de viaţă sunt: depresia, tristeţea, lipsa de speranţă; anxietatea, panica, deznădejdea, disperarea; furia, agresivitatea, iritabilitatea; instabilitatea emoţională, ambivalenţa.

Societatea actuală promovează un ritm de viaţă alert, numeroase modele de urmat şi o serie de imperative care să permită circumscrierea în acest scenariu „de dorit”. Zilele se succed cu repeziciune, timpul reuşind cu greu să facă faţă cerinţelor, iar viaţa se derulează ameţitor în această bifare continuă de etape.

A scrie despre suferinţă înseamnă a te gândi la suferinţă. Iar a te gândi la suferinţă presupune un exerciţiu reflexiv destul de lung şi de dureros. De ce să te apleci asupra suferinţei, de ce s-o vezi concretă în jur şi în tine însuţi? Cum să-i admiţi interdependenţa cu viaţa? La ce bun şi cu ce preţ?